Învățătorul Legii rostește răspunsul drept: să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Dar apoi întreabă: „Cine este aproapele meu?” Luca spune că voia să se justifice. Și noi putem face la fel: transformăm iubirea într-o listă de obligații minime, ca să știm exact până unde trebuie să ne pese.

Isus nu-i dă o listă. Îi spune o poveste în care omul disprețuit devine singurul care se oprește. Samariteanul vede, i se face milă, se apropie și îngrijește rănile. Apoi îl duce într-un loc sigur și lasă bani pentru îngrijirea lui. Mila nu rămâne sentiment: capătă timp, atenție și un cost. Dar nici nu înseamnă să faci totul singur; samariteanul colaborează cu hangiului.

Prima lectură, din Galateni 1,6–12, îl arată pe Paul apărând Evanghelia lui Cristos împotriva deformării ei. E un avertisment bun și pentru noi: nu putem reduce Evanghelia la ce ne convine. Iubirea aproapelui nu este decor, ci una dintre formele concrete în care răspundem chemării lui Dumnezeu. Psalmul 111 amintește fidelitatea Domnului și legământul său; binele pe care îl facem nu cumpără iubirea lui Dumnezeu, ci izvorăște din ea.

Întreabă-te fără să te condamni și fără să te scuzi: cine a fost astăzi omul de la marginea drumului meu? Poate chiar tu ești rănit și ai nevoie să primești ajutor. A cere sprijin nu te face povară; uneori este pasul adevărat prin care lași pe cineva să-ți fie aproape.

Doamne Isuse, Tu cunoști rănile pe care le arăt și pe cele pe care le ascund. Învață-mă să primesc ajutorul Tău și al oamenilor pe care îi trimiți. Păzește-mă de nepăsarea care găsește scuze și de mândria care vrea să rezolve totul singură. Arată-mi cui pot să-i fiu aproape astăzi, dă-mi blândețe să ascult și discernământ să caut sprijin când e nevoie. Fă din mila primită o faptă concretă de iubire. Amin.